marți, 20 noiembrie 2012

BARBATI CELEBRI !!!


JONATHAN DEMME
Am vazut "The Manchurian Candidate", "Rachel getting married", "Tacerea Mieilor" si am vazut si revazut si iar revazut-zut-zut-zut-zut filmul "Philadelphia". 
Si pana aici e totul ok!
Incredibil, dar adevarat, e faptul ca nenea asta regizor-geniu a vazut la randul lui "Arrivederci amore, ciao" in cadrul festivalului de filme politiste de la Cognac (Franta), in anul 2007 - daca nu ma inseala memoria. (a se citi: in cazul in care nu m-am ramolit de tot!!)
Si, pe peronul garii, in timp ce asteptam trenul care ne-ar fi dus la Paris, Mister Demme a felicitat-o pe subsemnata de nenumarate ori. 
Este poate, una dintre cele mai frumoase amintiri din viata mea. Mi-a lasat si numarul lui de telefon. Nu l-am sunat. Nu aveam cum. A avut grija sotul sa piarda biletelul MEU in cateva ore...




KIM ROSSI STUART
Despre Kim e foarte putin de comentat. Kim trebuie vazut. La cinema. Si atat!
In oricare film. 
Dupa care te intorci resemnata acasa si iti tai venele...de ciuda!



RAOUL BOVA
Am avut norocul sa joc in trei filme alaturi de ochii cei mai frumosi de pe planeta asta! 
Primul lucru care imi vine in minte, cand ma uit la aceasta fotografie, e fata schimonosita a sotului in timp ce m-a intrebat : ,,Pot sa stiu unde erai si mai ales cine ti-a facut poza asta cu Bova?''
,,Amore, eram intr-o pauza de masa pe platoul filmului ,,Attacco allo stato''. El juca poitistul iar eu interpretam terorista. Tu erai regizorul! Si tot matale erai si fotograful!!''



CARLO CECCHI
Cel mai tare actor de teatru si cinema din Italia. Iar el e constient de asta! Ti-e si frica sa te apropii de el. 
Dar un pahar de vin rosu...uneste. Nu divide. Niciodata.



MICHELE SOAVI 
El e regizor! I-a luat cateva secunde sa se convinga ca sunt actrita lui preferata, vreo 6-7 luni ca as fi si femeia vietii sale si vreo opt ani ...sa ma ia de nevasta. Am fost fericita ca l-am avut, ca m-am bucurat de el, ca am trait alaturi de el ... pana a sosit fata noastra. 
Eva imi interzice cu desavarsire sa ma apropii de ei doi. E geloasa. E posesiva. Si e convinsa ca Michele e barbatul sau, nu al meu...



joi, 15 noiembrie 2012

Acasa ...?!?!?


Mi se intampla frecvent sa fiu intrebata de jurnalistii italieni: 
,,Signora Nedelea!  Dumneavoastra, dupa 15 ani de locuit in Italia, unde va simtiti acasa?  In Bucuresti sau la Roma?"

Iar eu, de fiecare sfanta data, ma simt blocata caci raspunsul nici azi nu l-am aflat. Tot ce stiu e ca in momentul in care mama ma indoapa de salata de vinete, sarmale si mucenici eu as fugi mancand pamantul si m-as opri doar cand as ajunge in prima Trattoria din Roma, sa imi comand o pizza margherita cu cateva foi de basilico deasupra. Si pana aici nu vad care e problema! 
Pacat insa, ca de fiecare data cand imi gatesc pasta in rosso in Italia, mi-as da piciorul stang sa infulec doi mici. 
Cand sunt acasa vreau la Roma, cand sunt acolo tanjesc dupa parcul I.O.R.!! Ma prapadesc de dorul afurisitului asta de parc, si nu numai. 
E grav? Trebuie sa ma ingrijorez?

,,Eu sunt acasa stimate domn, acolo unde ma simt iubita!'' , raspund in tot cazul la genul acesta de intrebari. 









marți, 13 noiembrie 2012

"Cine mananca frunze se comporta ca un iepuras in viata, cine haleste carne rage ca un leu!''


Imi iubesc mama. O divinizez. E simplu sa-ti divinizezi mama cand locuiesti la 2.000 de km distanta de ea si vii s-o vizitezi o data, maxim de doua ori pe an. 
Problema incepe cand imi fac valizele si vin in vizita. In primul rand,  trebuie sa rezolv problema spatiului locativ si sa-mi inchiriez o casa. Nu ma duc sa dorm la ea caci are un apartament mic, intr-un bloc mic, dintr-un cartier mic (a se citi: numeri pana la 7 si de la pupicuri, imbratisari si rasete trecem brusc, niciodata  treptat,  la discutii, ne contrazicem pe orice subiect pana dam in cearta !!).
Apoi, mama e credincioasa pana-n  maduva oaselor. Eu sunt atee pana la moarte!
Mama si-ar pune o felie de carne si peste marmelada, atat de tare o adora. Ma scoate din minti de cate ori incearca sa strecoare pe furis cateva firicele de carne de pui in supa mea de zarzavaturi. ,,Mai fetita, mai lasa-ma cu teoria asta a ta ca iubesti animalele si ca vrei sa le respecti pe toate. Baga mama carne in tine! Cine mananca frunze se comporta ca un iepuras in viata, cine haleste carne rage ca un leu, iubire!''.
Mama e ingrijorata nu numai de aportul de proteine in alimentatia mea, ci si de consistenta  sufletului meu. Nu doarme noaptea de frica. 
,,Of,of, of.. Esti asa de sensibila mai fata... Zau. De ce tocmai pe tine sa fi cazut hipersensibilitatea asta? Of (din nou) ...''
,,Hai, mai, mama, stai linistita. Sunt sensibila. Nu sunt bolnava de leucemie, ce naiba... Sensibilitatea e o arma, o resursa, o comoara, e hrana, e...''
,,O fi asa dar....nu suferi mama prea mult?''
,,Si de ce n-ar trebui sa sufar? Unde sta scris ca viata e doar o plimbarica in jurul lacului Titan, sector 3, Bucuresti?...''
Mama e obsedata de televizor. In casa la ea singurul lucru care nu se stinge niciodata e aparatul asta  vorbitor. Nu ca s-ar uita neaparat la el, ca e prea ocupata sa se uite in oalele ei cand gateste (o alta fixatie) ci sa-l auda si atat. Mie insa, daca imi place ceva e linistea. Ma imbat de harmalaia de afara cand umblu ore intregi pe jos in incercarea de a obseva cat mai multe fetze si situatii pe care strada si numai strada ti le ofera dar cand ajung acasa vreau liniste desavarsita, altfel  nu reusesc sa-mi aud gandurile.
Mmmda. Ca apa si uleiul suntem noi ... 
M-a sunat acum cateva zile agitata: ,,Mai Alina, sa stii c-avem o problema. Fii-ta  vrea sa-i cumpar o spada. O spada, m-ai auzit?? I-am zis ca ii cumpar ce papusa vrea sau rochita de printesa dar pe sabie nu pune mana! Fa ceva! Rezolva situatia ca doar tu esti de vina! De cate ori ti-am zis sa nu-i cumperi pistoale, briceaguri, scoci si trusa de scule? Uite ce-a iesit! Un dezastru! Asta vrea doar jucarii de baieti, 'tu-i lampa ma-sii. Ce sa fac?''.
,,Suna-ma cand ai sa vezi, pe cer, doi nori cu aceeasi forma!'' i-am zis.
,,Te-ai tacanit? Ce legatura au, in clipa asta, norii cu intrebarea mea existentiala?''
,,Asa sunt sufletele noastre, mama. E imposibil sa gasesti o persoana identica cu alta. Nu ma mai cauta pe mine, cand eram mica, in Eva. Las-o sa fie diferita! Las-o sa fie ea insasi!''
,,Uite asta imi trebuia mie, fir-ar mama ei de viata sa fie, rabufneste maica-mea, o nepoata baietoasa si o fiica ciudata! De la lipsa de carne in stomac ti se trage totul, iti zic eu!! Si de la sensibilitatea matale! Hai, pa! Eu nu-i cumpar nici o spada!''.
Acum cateva ore, dupa ce-am lasat-o pe terorista mea la gradinita, am trecut pe la ea sa ne bem cafeaua impreuna.
,,Si? Ce mai imi povestesti? Care e viata ta?'' m-a intrebat mama fara sa dea sonorul televizorului mai incet.
,,Stai sa-ti zic ce-am citit. E superb. Asculta aici, poveste adevarata.
Cu multi ani in urma NASA si-a propus un proiect  foarte ambitios. Acela de a construi...ceva...care poate fi trimis dincolo de limitele cunoscutului. O platforma de lansare care sa poata sa impinga o nava spatiala si s-o trimita cine stie unde in Univers. Din punct de vedere tehnic, problemele erau extrem de complicate, dar incet  au reusit sa le rezolve. 
Cand, in sfarsit, treaba a fost gata, proiectantul entuziast a facut anuntul mult asteptat: 
-Am reusit! Incredibil, dar in acest moment totul este finalizat, am rezolvat tot!!!
-Pai...nu chiar tot, a indraznit cineva sa adauge.
-Cum adica nu chiar tot?!!
-Ati omis un mic amanunt.
-Ce anume???
-Pai... de unde stim ca aceasta capsula spatiala n-o sa sfarseasca intr-un loc anume unde exista si alte fiinte? Ar trebui sa facem cunostinta, nu? Ca o carte de vizita, ceva... Si ce scriem pe ea?... OAMENI! Ce-i aia oameni? Cred ca n-ar intelege nimeni nimic...
Pauza. Nu de o tigare ci de un pachet intreg.
- Dumnezeule, si ce facem?!!...
- Nu stiu. Tre'sa inventam ceva care sa ne reprezinte.
S-au dus cu totii acasa sa se gandeasca. Rezolvasera totul dar in privinta aceasta  nu le venea nici o idee decenta. Asa c-au chemat cinci filozofi. Mama, e istorie asta nu e un basm. (maica-mea intre timp a stins televizorul, si a devenit din ce in ce mai concentrata!).Fii atenta aici, le-au comunicat inteleptilor problema si au asteptat. Si uite ce solutie au gasit acestia, ce anume sa inchida astronautii in capsula: 
1. Copia unei statui nemaipomenite, reprezentand un om foarte slab si foarte inalt , veche de 2.300 de ani, masurand cam 50 de cm, pe numele ei ,,L'ombra della sera''. Este o statuie etrusca care ascunde multe secrete si mituri. Reprezinta un om alungit deoarece e infatisat in lumina apusului. Ce semnifica? Teama, nelinistea noastra de a ne confrunta cu Universul. Cine si ce suntem noi? Niste micro-furnici si e normal sa ne inspaimante ideea cunoasterii. Aceasta statuie reprezinta Frica noastra ancestrala.
2. Copia  unui tablou de Caravaggio. Ce-a reusit sa faca acest pictor desavarsit? Sa ne uimeasca!A fost primul care a asternut pe panza unui tablou emotia pe care noi o avem cand deschidem ochii prima oara si vedem Lumina. Caravaggio a pictat Lumina ca nimeni altul, mama, si-n felul asta a descifrat putin si din misterul aparitiei noastre aici, pe Pamant.
3. Asa, deci, unde ramasesem? La al treilea si ultimul lucru, bineinteles! O inregistrare cu o sonata cantata de pianistul Glenn Gould. Nenea asta era un muzician fantastic care avea o singura problema: era nebun! Nebun de legat, mama. Ura expunerea in public, inregistra doar muzica in studiourile din Toronto, unde vara era foarte cald dar el ii obliga pe toti sa poarte fulare si palarii. Era ciudat. Foarte ciudat. Dar cand atingea claviatura, rezultatul era Emotie in stare pura. Era un geniu pentru cum reusea sa interpreteze creatiile celor mai mari compozitori din lume...
Asa ca draga mea, ai inteles morala? Ce raspundem noi la intrebarea cine sintem?... Cine si ce ne defineste pe noi, oamenii?...  Barack Obama,  cel mai bogat seic al Emiratelor Arabe,  Marilyn Monroe,  castigatorul emisiunii  Big Brother? Nicidecum. Pe noi ne reprezinta emotia. Emotia necunoscutului, a inceputurilor, a descoperirilor. Sensibilitatea e singurul lucru care ne defineste...
"Asa...o iei tu pe Eva de la gradinita, te rog? Am ceva de facut in seara asta..'' ii spun inainte sa dispar.
 Acum cateva minute, ma suna fii-mea cu parul cret de fericire. Cica e cu bunica intr-un magazin de bricolaj sa isi cumpere o noua trusa de scule!!!!
Mmmda... uite ca asa cum sangele apa nu se face si apa se amesteca uneori perfect cu uleiul... Sa fie de la Emotii?...
Si am incalecat pe-o sa, si v-am spus povestea mea!

miercuri, 7 noiembrie 2012


Intrebarea este : Mai bine cu parul lung sau cu parul scurt?
Raspuns. Cheala!!



M-am tuns. Scurt! Azi dimineata. 
Dupa 20 de ani de par lung, mi-am schimbat look-ul. Unii zic ca arat mai tanara, altii sustin hotarati ca mai batrana. 
Cate unul intreaba pur si simplu: De ce??
Am pierdut un rol important, iata de ce. 
Eram sigura c-as fi semnat contractul saptamana asta. De-o luna de zile dau probe peste probe pentru acest film si am reusit sa trimit acasa 30 de candidate (daca nu mai mult...) si,  ingamfata cum sunt,  nu  mi-am pus problema s-o trimit la pensie si pe roscata asta tzatzoasa de B.B., singura fiinta umana ramasa in competitie pe rol, cocotata pe o pereche de tocuri exagerate (ca si mine dealtfel, dar nu conteaza) si decisa sa puna mana pe film si pe regizor , daca se poate..
Surpriza. 
Cea care a semnat contractul e poloneza (manca-mi-ar curu!).
Cea care a plecat acasa e subsemnata...
Zic : ,,Ori imi tai venele, ori imi tai parul.''
Am ales a doua varianta dar sa nu ma intrebati motivul caci nici eu nu am inteles exact..
Punct. Si acesta e rezultatul.

Bine. Aceasta era varianta oficiala a povestii.
Daca aveti chef (dar si in caz in contrar) v-o dau pe aceea neoficiala!

Am paduchi. Iar!  Paduchi, paduchi, paduchi.
Sunt plina de paduchi si sunt exasperata, 'tui pastele ma-sii!!
Am luat paduchi din Roma. Din Sardinia. Din Praga. Si in fine din Bucuresti. 
Am dat cu toate produsele posibile si imposibile din lume gasite in cele mai tari si specializate farmacii in domeniul asta.
Ciuciu.
Si atunci m-am enervat si-am dat cu gaz. Diesel. Cumparat de la prima benzinarie intalnita. Ca pe vremuri. Inmoi frumos vata in gaz si imprastii meticulos pe tot scalpul. Pe scalpul meu dar mai ales pe cel al fetitei, caci ea e diavolul in cauza. Ea ne-aduce vestile astea bune in casa, indiferent in ce tara am locui si in ce gradinita privata am parca-o sau nu. Ma rog, zic sa nu pierdem firul. Asa. 
Deci. Dai cu benzina si dup-aia te invelesti bine cu o punga de plastic si astepti. Cum adica, ce astepti?
Sa treaca 40 de minute cu creierul care iti ia foc si cu tine care te prefaci ca nu e adevarat... Ca usturimea pe care o simti din crestet si pana in talpi nu-ti apartine...e o iluzie...apartine vreunui nefericit pe care probabil nici nu-l cunosti dar hipersensibila si empatica asa cum ma-ta te-a proiectat, ce pretentii sa mai ai...nici una! Stai, suferi si astepti.
Cum adica, ce?
Sa treaca!!!! 
Si-a trecut. O sa radeti dar a trecut. Durerea, nu paduchii.
Si atunci am trecut inversunata pe benzina. Motorina. Si iar benzina...si degeaba. 

Mmda. Asa ca azi dimineata am intrat in primul coafor. Sa ma tund. Si sa ma vopsesc. (cica vopseaua e cea mai tare, nu pentru paduchi cat pentru ouale lor, 'tui pastele  oualelor, si mai ales cui i le-a inventat!)
Na! Ia sa va vad acum!
In timp ce nenea (dragut de altfel, tre'sa admit...nu ma asteptam...pitic de statura cum imi place mie, ochi mari negri insa estompati de o pereche de ochelari oribila si mult par pe brate), mi-a aruncat in cap prima vopsea gasita ...am reflectat un pic...nu mult.
Si mi-am zis: Suntem ca paduchii.  Noi, romanii.
Nu glumesc. Au trecut peste noi turcii, imperiul austro-ungar, nazistii...au insistat si rusii...si s-au intors cum au venit, fara sa ne anihileze cum ar fi dorit. (mi se pare mie, sau vorbesc in poezie?..)
Noi tot romani am ramas, tot sarmale si sorici mancam si tot limba romana vorbim.
Ca si cum n-ar fi suficient, ne raspandim pe tot globul acesta cu o viteza desavarsita. Si nu oricum. In puhoaie. Ca paduchii. Te duci in Italia e plin de romani. In Germania, idem. Franta, Portugalia, America...de Spania nici nu mai pomenesc. Si atunci?
Si atunci , mai bine cer numarul de telefon al tipului asta paros ca o maimuta si-o las asa cum a cazut.

Cateva ore mai tarziu...

,,DE LA SUBLIM LA RIDICOL NU E DECAT UN PAS!'', o sa-mi precizati, mai mult ca sigur.
,,Eh? Ce-ati zis?'', o sa insist.
,,Shakespeare, Nedelea! Shakespeareeeee !!!''

Asa o fi, dar eu alta solutie n-am gasit. In tot cazul. Va sfatuiesc sa aratati poza de deasupra copilasilor d-voastra care  refuza sa pape cina. Prietena mea, Alina T, a amenintat-o in felul urmator pe fiica ei : ,,Daca nu mananci, uite asa ca Nedelea o sa ajungi!''
A functionat!!

Pofta buna!



duminică, 4 noiembrie 2012

PRIMA...SI ULTIMA OARA INTR-UN HOTEL DE LUX.



Ma numesc Alina si am 17 ani.
Acum un an de zile, aproximativ, am batut si eu timid la o usa. La usa gresita, insa!
De ce? Voua nu vi s-a intamplat? Si-atuncea de ce dati in mine? Stati ca n-am terminat...ascultati, inainte sa judecati.
Eram chitita sa dau o proba de figuratie la primul film international produs si filmat pe meleagurile noastre dupa moartea unui dictator pe numele sau Ceausescu sau ceva de genul asta, nu stiu daca ati auzit de el...
In loc sa bat la usa figurantelor, insa, ...eu am batut la acea unde cateva actrite in devenire, studente la Facultatea de Teatru, (nu ca mine eleva la Liceul industrial, nr 37) dadeau proba pentru protagonista rolului feminin, nici mai mult nici mai putin decat Chira-Chiralina, scrisa de marele Panait Istrate.
Bat la usa si intru. Secretara se uita la mine si sec ma intreaba?
,,Chira-Chiralina, asa-i?''
Eu m-am uitat timid in stanga, dup-aia in dreapta si raspund..
,,Sa fiu sincera ma numesc Alina Nedelea..''
Secretara romanca a inteles pe loc cat eram de ignoranta, dar regizorul maghiar NU!
Mi-a dat rolul. 
Si dupa un an de zile sunt invitata la Budapesta pentru premiera filmului. 
Budapesta. Ungaria.
Ungaria????
Am 18 ani si pana la varsta aceasta nu am indraznit sa las granita tarii noastre nici macar in vise cand dorm (de frica ca ma aresteaza...) daramite altfel...
Si uite-ma acum cazata la unul dintre cele mai luxoase hoteluri de care Budapesta beneficiaza. Ma relaxez in secunda in care o vad pana si pe ditamai actrita, Tora Vasilescu, ca-si ochii peste cap si se balbaie de una singura cand vede lobby-ul. 
Ma prezint domnului de la receptie si nu reusesc sa imi iau ochii de pe parul lui rosu, exagerat de rosu insa, mosule! Ce sadica e cateodata natura cu noi, dar nu asta conteaza acum...
Completez chestionarul de intrat la hotel si o secunda mai tarziu nenea cu parul de foc imi inmaneaza o cartela magnetica.
,,Iata cheia camerei d-voastra!'' mi-a zis sever (nu stiu de ce) Omul Morcov.
M-am uitat mai atent la cartela si am intuit ca aici, in Occident, cheia nu exista. E magnetica. 
Am urcat la etajul doi si m-am oprit in fata usii pentru o buna bucata de timp.  Insistasem din greu sa nu fiu insotita cu valizele pana in camera, stiam ca trebuie sa las o spaga, ca asa vazusem in filme, dar nu stiam cata spaga se lasa. Si in buzunar n-aveam mai mult de 5-6 sau 7 dolari. 
Asa ca am insfacat rapid cheia si am fugit de una singura in lift. In fata camerei nr. 223 am sprijinit valizele si m-am uitat la usa. Si la cartela. Dupa care m-am reuitat mai atenta la usa si am aruncat o alta privire cartelei. Ciuciu. Nici o idee. Asa c-am inceput ca o disperata sa inserez cartela in toate fisurile practicabile in jurul perimetrului usii.
Nimic. 
Am mai incercat o data dar in sens contrar. Sub usa, langa usa, deasupra....tot incerc si degeaba.
Usa nu se deschide. 
Si acum?
,,Ori imi infig cartela in cur, ori cobor si cer explicatii!'', mi-am zis in gand.
Am ales a doua varianta, cobor si il zaresc pe Omul Morcov in spatele tejghelei (de lux si aia..) de la receptie si incep sa ma plang de slaba functionalitate a cheii unguresti.
,,Eu v-as sfatui politicos, daca nu va suparati, sa-i sugerati directorului acestui hotel  supermegaluxuos sa revina la vechiul sistem. Ala cu gaura in usa si cu cheia care o bagi in broasca si invarti...nu stiu daca stiti la ce ma refer.''

Pauza. De-o tigare. Omul Morcov ma fixeaza.

,,TORNIAMO ALL'ANTICO E SARA' UN PROGRESSO'', zicea Verdi...insist ca o bezmetica inainte sa dispar de acolo...


13 ani mai tarziu.

Ma numesc Alina si am 31 de ani.
Ma aflu in Franta, la Cannes, pe Croisette, hotel Carlton.
Asta seara se proiecteaza filmul lui Paolo Sorrentino si nu trebuie sa astepti nici cinci minute sa imi vezi mutra in prim plan pe cel mai mare ecran din Europa. 
(Sorrentino era atat de socat de cat de mult pot sa vorbesc in viata de zi cu zi ca si-a propus sa imi dea rolul mutei, repet si subliniez : al MUTEI!!, in lungmetrajul sau).
Un lucru s-a schimbat cu mine. Si trebuie mentionat.  Si anume ca nu ma mai simt stanjenita.. De unde vin, de cine sunt, de ceea ce reprezint sau nu, dar mai ales de unde vin! Saracia de unde ma trag nu-mi mai pute. 
Vin de pe soseaua Catelu nr. 42 si nu mi-e rusine.
Not anymore.
Mmmda, sau cel putin nu azi, nu acum.
Maine nu stiu...nu sunt sigura..




marți, 30 octombrie 2012

... Asfalt Tango



Aveam 20 de ani si o intalnire sa mancam cartofi prajiti la Springtime cu prietena mea, colega de clasa la facultate, Laura C. In timp ce infulecam cartofii, imi amintesc si ii zic:
,,Ah,era sa uit. Alalataieri ma suna unu la maica-mea acasa. Cica : Alo, ma numesc Nae Caranfil si vreau sa vorbesc cu Alina Nedelea, ca pregatesc un film si vreau s-o chem la proba... si eu ii zic: bine mosule, eu sunt Sharon Stone si te salut ca am treaba acum si ii inchid receptorul in nas. Mitocanul nu se lasa si ma suna si ieri, insista sa imi zica ca el e chiar Nae Caranfil, iar eu insist sa-l trimit stii tu unde...''
Laura C. inceteaza brusc sa manance si imi spune perplexa:
,,Alina, nu era un mitocan mincinos! Nae Caranfil chiar pregateste un film, nu stiai?''

Cu sufletul la gura am fugit mancand pamantul pana la casa de productie Domino Film si am intrebat de el.
A fost dragoste la prima vedere cand l-am cunoscut! Din partea mea, nu a lui!
Mi-a dat rolul, am fost fericita si imediat dupa aceea nefericita cand pe platou am intalnit-o pe una dintre protagonistele filmului. Blonda, frumoasa ca soarele, frantuzoaica doc din Paris, vizibil indragostita si ea de regizor.
Nu m-am duelat cu ea caci n-a fost cazul. A castigat din start! 
Cum incepea sa-i vorbeasca, Nae Caranfil nu isi aducea aminte nici cum ma numesc.
Au trecut 17-18 ani de atunci!
Vorbesc fluent limba engleza, italiana si am studiat (desi fara succes...) limba germana.
Nu reusesc insa nici azi sa fiu atrasa de limba franceza.
Punct!